Sa ne amintim de valorile vietii

     Sa ne amintim de valorile vietii

        importante pentru fiecare fiinta
Vorbim, ne miscam, alergam grabiti sa cuprindem cat mai multe din activitatile pe care ni le-am propus sau care au aparut neplanificate. Prioritizam sarcini, scriem liste, adaugam, taiem, schimbam, sunam la telefon, la usi, la interfoane, aruncam repezit cuvinte si, intr-un final, ajungem acasa franti, uneori cu satisfactia unei zile lungi, dar reusite, alteori cu fruntea incretita de ganduri ce ne apasa cu greutatea unui mare esec sau a mai multor mici nereusite. Mancam, vorbim, ne certam, dormim si o luam de la capat.
Daca, pentru un moment, ne-am detasa, am incerca sa iesim din acest cerc transformat in vortex de actiuni, ganduri, manifestari, trairi, idei si am privi la rece ce facem in viata de zi cu zi, oare am fi multumiti? Cand mai simtim ceva?
Orice altceva inafara de presiunea prioritatilor de rezolvat, de presiunea calitatii lucrurilor facute sau cumparate, de furia sau nerabdarea din trafic? Cand mai avem trairi si sentimente omenesti? V-ati intrebat macar odata in ultima luna ce culoare au frunzele din pomul crescut in spatele blocului? Ati urmarit, macar odata, toamna aceasta, cum si-au pregatit ratele salbatice zborul de migratie? Sunt prin toate parcurile din tara, trebuie doar sa ai rabdarea sa le astepti. Dar, despre ce vorbim? Rabdare? Cand am avut rabdare ultima data? Cat a trecut de la ultima trepidatie cu piciorul pe frana de nemultumirea ca" animalul" din fata tine traficul blocat? In fuga noastra ajungem sa credem ca aruncand cuvinte grele nervii momentului se descarca, mintea se mai linisteste. Si daca gresim? Daca ne alimentam singuri cu o energie negativa ajungand de la un cuvant greu la mai multe vorbe din ce in ce mai grele, iar de la vorbe grele, la o gandire rea despre care nici nu ne credeam in stare. Daca in felul acesta ne transformam in omul pe care de obicei il evitam considerandu-l rau doar pentru ca nu-l auzeam decat injurand sau aruncand vorbe prea grele pentru sufletele noastre de demult? Pentru ce? A, da, pentru suflete. Aproape ca am ajuns sa uitam de suflet. Ne pacalim adesea spunandu-ne: deseara voi citi, maine dimineata imi sun prietenii, la sfarsit de saptamana, cand trec pe la mama, am s-o pup pe frunte (cu drag, nu cum o fac de obicei din politetea gestului). Doar ca ramane mereu pe maine, iar maine nu se termina niciodata si timpul trece, iar cu timpul uitam si de promisiunea mincinoasa pe care ne-am facut-o. Ne mai amintim cand mergem la o inmormantare sau la capataiul unui bolnav.
Uite asa are loc inversiunea valorilor. Daca la inceput, parintii te protejeaza fizic si afectiv (pentru a se asigura ca nu suferi accidente, ca nu plangi sau te-ntristezi), punand pret pe valoarea vietii si a echilibrului tau sufletesc, inaintand in varsta si timp, aceste valori se estompeaza fiind inlocuite de altele mai palpabile, mai imediate, mai materiale. Devine valoros job-ul in sine, salariul, marca masinii, eticheta paltonului, firma producatoare a pantofului sport, numele clubului frecventat, valoarea (de eticheta) sociala a prietenilor. Si, coplesiti de atatea valori uitam de valoarea vietii. Ce trista devine viata cand, spre sfarsitul ei, toate aceste valori se transforma in simple obiecte care nu-ti mai pot oferi bucurii, caci job-ul dispare prin pensionare, salariul nu mai exista, paltonul devine incomod pentru spatele slabit si micsorat de batranete, pantoful sport de firma e imposibil de incaltat pe piciorul vlaguit, clubul... ha, ce gluma, locul acela agitat care nu-ti poate da decat dureri de cap (" ce-o fi fost in mintea noastra sa pierdem noptile pe-acolo?"), iar prietenii bine pozitionati social s-au dovedit prea lipsiti de substanta sa ne ramana prieteni dupa ce si-au pierdut interesul pentru beneficiul pe care li-l aduceam...
La batranete nevoile materiale devin atat de mici! Pentru ce ai nevoie de o casa cu etaj, cand dormi doar intr-un patut, caci trupul ti s-a micsorat? La etaj n-ai mai urcat demult, treptele par asa de multe si obositoare... poate maine... Pentru ce mi-a trebuit acest candelabru mare si greoi, cum ii voi schimba becurile arse?... ce buna e lampa de langa pat... Dar mai apasatoare si mai greu de suportat decat neajunsurile fizice ale batranetii este... singuratatea. In graba si vartejul prioritatilor cotidiene, predominant materiale (plata facturii, achitarea ratei, achizitia inainte de scumpire a materialelor pentru casa, finalizarea lucrarii inainte de inghet, schimbul de ulei, schimbul de masina, schimbul locuintei, reamenajarea acesteia etc.) uitam sa comunicam cu cei dragi altfel sau altceva decat trebuie sa: faci/asculti/mergi/vii/suni. Iar timpul trece si-si ia taxa pentru toate omisiunile noastre. Copiii cresc, parintii mor, fratii se indeparteaza, prea ocupati cu propriile prioritati. La telefon vorbim mai rar si doar sub forma unui raport. Cand ne vedem zambim din ce in ce mai impersonal si mai de complezenta. Ceva ne scapa in aceasta fuga prin ani si nu realizam ce. Oare nu e vorba despre valori? Acele valori atat de bine imprimate predecesorilor nostri, de care noi uitam inaintand in timp si varsta intr-o inertie imuna la ele numita adaptare la mediul social modern? Valori ca: binele, adevarul, armonia, comunicarea (chiar si doar prin salut)?
Observam cum copiii devin independenti pana la impersonali fata de parintii lor, ramanand raportati la acestia in masura in care pot primi acel ajutor material care ii scoate din anumite dificultati, incurajati de uitarea imprimarii acestor valori la timpul potrivit. Ce mandri sunt parintii de independenta copiilor si cat de tristi devin cand, prea batrani sa mai poata schimba ceva, realizeaza indiferenta afectiva pe care se bazeaza aceasta independenta... Daca s-ar fi oprit, la timpul potrivit, sa le imprime valoarea de bine, de altruism, de adevar, sa construiasca frumos valori sufletesti si morale copiilor in care au cladit sperante, oare ar mai experimenta acum emotia si infrigurarea asteptarii acelui telefon in care-si pun sperante ca vor auzi o vorba calda si nu intrebarea "Poti sa-mi...?"